Ioana Gale
Premisa de la care pornesc scrierea acestui eseu este aceea că activitatea politică și jurnalistică a Seniorului Corneliu Coposu a oglindit chipul politic al lui Iuliu Maniu, iar pentru a susține această ipoteză voi invoca argumente relevante ce vor sprijini exigențele impuse de adevărul istoric regăsit în sursele bibliografice recomandate. Stabilirea influenței pe care Iuliu Maniu a avut-o asupra lui Corneliu Coposu se confundă cu o moștenire istorică și politică a secolului XX, moștenire pe care înaintașii noștri au lăsat-o generațiilor tinere ca modele de urmat și de invocat într-o etapă în care sistemul de valori autentice este înlocuit de nonvalori. Nevoia stringentă de modele ne ghidează pașii spre rândurile cărților pentru a căuta răspunsuri și pentru a cunoaște oameni și idei ce alcătuiesc un tezaur care merită să fie cunoscut și valorificat. Putem considera acest eseu o pledoarie pentru cauza tinerilor care tânjesc după modele și, privind în jur, rămân dezamăgiți de ceea ce este prezentat ca model.
În încercarea de a reliefa influența pe care Sfinxul de la Bădăcin a avut-o asupra formării vrednicului său urmaș politic, Corneliu Coposu, se impune o analiză obiectivă și detaliată a relației pe care cei doi mari lideri politici au nutrit-o în timpul vieții. Abordarea cronologică are menirea de a urmări formarea lui Corneliu Coposu la umbra marelui lider politic Iuliu Maniu și devenirea sa ca rezultat al tiparului de muncă și gândire cultivat de Iuliu Maniu. Dincolo de relațiile de rudenie dintre cei doi, pe linia descendenței familiei Bărnuțiu, dincolo de tradiția și implicarea familiei Coposu în viața politică a Partidului Național Român, parte a fuziunii ulterioare cu Partidul Țărănesc ce a generat apariția pe scena politică a Partidului Național Țărănesc la cârma căruia se afla Iuliu Maniu, a existat o admirație și un respect aparte pentru Iuliu Maniu din partea celui mai năzdrăvan dintre copiii familiei Coposu, Cornel. „Corneliu Coposu nu avea numai un respect, l-a iubit extraordinar de mult (n.n. pe Iuliu Maniu), după tata a fost persoana pe care a iubit-o cel mai mult și i-a păstrat aproape o venerație”1, spunea distinsa soră a lui Corneliu Coposu, Rodica Coposu, în cadrul unui interviu acordat cu prilejul sărbătoririi centenarului nașterii lui Corneliu Coposu, la Muzeul Memorial din Sighet.
Vizitele săptămânale pe care familia Coposu le făcea cu trăsura de la Bobota, localitatea natală a lui Corneliu Coposu, la Bădăcin, acasă la Iuliu Maniu, erau primite de frații Coposu ca premiu pentru că acolo aveau parte de o primire caldă din partea surorii lui Iuliu Maniu, care era călugăriță, și așa cum mărturiseau cele două surori ale lui Corneliu Coposu, Bădăcinul a devenit una dintre frumusețile copilăriei lor prin farmecul locului, al livezii pline cu toate aromele și al timpului petrecut în preajma lui Iuliu Maniu. Făcând un zoom de interes pe relația directă dintre Corneliu Coposu și Iuliu Maniu, constatăm că de foarte tânăr Corneliu a fost modelat de caracterul, principiile și modul de gândire ale lui Iuliu Maniu, care l-a investit cu încredere și i-a permis treptat să desfășoare activități care i-au deschis perspectiva de a urma o carieră politică și jurnalistică în anii următori. Simțul decenței i-a fost insuflat și lui Corneliu Coposu motiv pentru care, asemenea mentorului său, nu a fost niciodată ispitit de averi sau demnități, lucru care l-a făcut să devină pe toată durata vieții, înainte și după anii de închisoare, un personaj intratabil în dialogul negocierii unor principii.
Elev fiind, i-a fost încredințată spre aranjare biblioteca din biroul lui Iuliu Maniu și începea să aibă, prin prisma prezenței sale acasă la Iuliu Maniu, contact cu personalități de primă clasă ale scenei politice de la acea vreme, ba chiar să fie tolerat la anumite discuții ce erau purtate de Iuliu Maniu cu acești oaspeți. Dincolo de contactul direct cu Iuliu Maniu și de observarea peisajului politic al vremii, tânărul Cornel își completa nuanțele tabloului politic al țării noastre prin intermediul cititului, lucru care i-a dezvoltat o cultură bogată ce i-a servit ulterior în cariera politică și i-a permis ca la vârsta de doar 16 ani să reușească să întrețină conversații pe teme politice cu Iuliu Maniu și să ofere replici ce-l încântau pe Iuliu Maniu2.
Anii de formare au fost atent urmăriți de cel care avea să-i devină mentor în cariera politică, iar ca indicator al implicării lui Iuliu Maniu în dezvoltarea lui Corneliu Coposu notăm continua preocupare de a-l ține aproape, de a-l îndruma și de a-l implica activ în viața partidului. Au urmat anii studenției la Cluj-Napoca, unde a studiat cursurile Facultății de Drept, o decizie oarecum firească pentru preocupările tânărului Cornel, însă neașteptată pentru tradiția familiei, cu numeroase și constante generații de preoți, o sincopă în descendența familiei ce a dat României un exemplu, un martir, un bărbat politic asumat și loial spiritului în care a crezut și a fost format. Opțiunea Seniorului de a alege domeniul juridic poate fi considerată un prim indiciu grăitor pentru intenția de a se forma ca om politic.
Corneliu Coposu – un vrednic continuator politic al lui Iuliu Maniu
Corneliu Coposu a ales politica sau, mai degrabă, politica l-a ales pe el odată cu faptul că s-a născut într-o familie în care atât mama, cât și tatăl reprezentau figuri marcante ale Partidului Național, un nucleu dur de extragere a sevei comportamentului moral și al viziunii de reprezentare a intereselor țăranilor români la nivel înalt. Fiind crescut într-un mediu favorabil devenirii sale ulterioare, și fiind în permanență îndrumat și asistat de Iuliu Maniu – omul înzestrat cu viziune politică, dragoste de neam și dăruire pentru idealul românesc – parcursul profesional al lui Corneliu Coposu avea să devină predictibil.
Începând cu anul 1930, anii studenției, a activat în rândurile tineretului național țărănist și, conform spuselor lui Corneliu Coposu, acesta a fost și anul debutului politic ca șef de cabinet al lui Iuliu Maniu, apoi director de cabinet, iar în intervalul 1937-1947 a fost în permanență alături de Iuliu Maniu ca secretar politic3. Drumul politic alături de Iuliu Maniu era abia la început, la fel și anii de suferință. Testul celor 17 ani de închisoare și al celor 12 pușcării prin care a fost purtat a avut menirea, sub zodia ironiei, să reliefeze caracterul moral și politic al lui Corneliu Coposu, ca oglindire a buchetului de valori transmise de mentorul său, Iuliu Maniu. Anii de pușcărie au fost urmați de domiciliul forțat și de o continuă hărțuire a organelor de securitate, urmăriri, percheziții, interceptări, note informative, denigrări, sabotare, privări și multe substantive care stau sub semnul imperativ al intenției de subjugare, intimidare și discreditare. În tot acest timp, atitudinea lui Corneliu Coposu față de acest test a fost una pașnică, de acceptare a crucii, de speranță că va vedea apusul „bolunzeniei” comuniste, iar singurul răspuns oferit drept scut pe drumul suferinței ar putea fi rezumat la cuvintele: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”
Raportarea la valorile moralei creștine nu a fost doar un element enunțat de doctrina partidului, nu a fost doar un motto de viață pentru Iuliu Maniu pe care l-a îmbrățișat și Corneliu Coposu, ci a fost îndreptarul deciziilor politice și personale ale celor doi, un drum îngust, dar sigur, ce servea pretenției de a alege binele pentru țară și pentru interesele ei directe. Întrebat fiind de către urmașul său politic, Corneliu Coposu, care consideră că sunt cele mai importante realizări ale carierei sale politice, Iuliu Maniu a răspuns și, conform propriei aprecieri, a spus că de departe cea mai mare realizare a fost Unirea de la 1918, urmată de introducerea regimului românesc în Transilvania și organizarea Armatei Române din Transilvania, în toamna anului 1918, pentru asigurarea ordinii în Viena, din timpul grevei poliției vieneze. Aceste acțiuni au consolidat prestanța politică a lui Iuliu Maniu și l-au propulsat în topul celor mai vrednici conducători de partid și de guvern, devenind un reper moral și o busolă politică pentru toți cei care doreau să cunoască și să urmeze drumul cel bun.
Ca un fidel continuator al crezului politic și al trăirii în acord cu învățăturile creștine, Corneliu Coposu a dus mai departe stindardul democrației, al suflului românesc, al dăruirii și al dragostei de neam, așa cum i-au fost insuflate de Iuliu Maniu. Întrebat fiind dacă este mulțumit de activitatea politică de aproximativ 60 de ani, a făcut următoarea precizare: „Dacă numiți carieră politică și cei 18 ani de pușcărie… Cred că, din punctul meu de vedere, mi-am făcut datoria. Faptul că am militat pentru același obiectiv, că n-am tranzacționat niciodată din obiectivele care privesc independența națională, suveranitatea națională, integritatea țării și principiile democratice, faptul că am fost în stare, pentru aceste principii care sunt cuprinse în programul nostru, să fac cu seninătate 18 ani de cruntă pușcărie comunistă, fără a accepta dizolvarea partidului făcută de o forță de ocupație străină, și faptul că în noaptea care a urmat revoluției din decembrie 1989 am relegalizat Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat, care între timp a ajuns cel mai mare partid din România, mă fac să afirm că mi-am făcut datoria față de partid și, implicit, față de țară […]”4.
Fără îndoială, omul politic Corneliu Coposu a fost modelat de caracterul politic al înaintașului său, Iuliu Maniu, aspect ce transpare din acțiunile politice și asumarea valorilor ce l-au recomandat ca vrednic urmaș al Sfinxului de la Bădăcin. Viața Partidului Național Țărănesc a continuat și după decesul lui Iuliu Maniu, sub atenta îndrumare a Seniorului, iar ca dovadă a admirației față de parcursul politic al celor doi și, desigur, a rezonării proprii cu doctrina partidului, Corneliu Coposu a primit cea mai ingenioasă cerere de înscriere în partid a unui nou membru aflat în închisoare. Datorită restricțiilor impuse de regimul comunist în închisorile vremii, interacțiunea între deținuții aflați în celule diferite și, deci, comunicarea, se făceau pe ascuns, prin diferite metode de transmitere a mesajului în limbaj Morse – bătăi în perete, tuse – astfel că generalul Jienescu, aflat într-o celulă apropiată de cea a Seniorului, i-a transmis Seniorului un avertisment prin care spunea că va lăsa un mesaj „în stânga ulciorului”, cu prima ocazie de a merge la baie. Corneliu Coposu a recepționat mesajul și, într-adevăr, a găsit în locul indicat un „ghemotoc prins cu un fel de rășină, pe care l-am luat discret în palmă și, cu grija deosebită pe care ți-o impunea vigilența paznicilor […] am constatat că era un mesaj transmis prin fir: pe parcursul unui fir gros de bumbac deșirat din saltea era un Morse cu următorul text: «Generalul Jienescu solicită înscrierea în Partidul Național Țărănesc»”5. Lungimea firului avea doi metri, iar răspunsul afirmativ de acceptare în partid, oficial inexistent, a fost transmis prin tuse de către Corneliu Coposu.
Un alt gest politic emblematic a fost afilierea în anul 1987 a Partidului Național Țărănesc aflat în clandestinitate – o zestre moștenită pe drept de la Iuliu Maniu – la Internaționala Creștin Democrată, astfel că, imediat după Revoluția din 1989, partidul devine parte integrată a structurilor democratice ale Europei6. Această acțiune are rolul de a întări și de a orienta percepția față de motivul intrinsec al Seniorului de a continua linia politică trasată de Iuliu Maniu și de a duce mai departe, ba chiar de a renaște, cel puțin în mod oficial, spiritul democrației creștin-democrate sugrumat de anii comunismului. Admirația și respectul Seniorului față de personalitatea și anvergura politică a lui Iuliu Maniu s-au transformat în forța de a rezista opresiunii și presiunii de a ceda sub jugul suferinței. Așa cum pentru Iuliu Maniu ierarhia valorilor includea dragostea de Dumnezeu, dragostea de neam și dragostea pentru familie, regăsită în alegeri și acțiuni, așa și Seniorul Coposu a demonstrat dragoste de Dumnezeu, prin atitudinea martirică a rezistenței în pușcăriile comuniste și față de torționari (pentru care nu a nutrit resentimente), a demonstrat dragoste de neam prin faptul că a reprezentat un neam și o voință de fier împotriva gulagului comunist pentru care a acceptat un drum al crucii de 17 ani și nu în ultimul rând, a demonstrat dragoste pentru familie, pentru cei pe care i-a găsit în viață după eliberare, mama, surorile, apropiații. Din păcate, căsătoria cu Arlette Coposu a fost întreruptă de anii de închisoare și s-a sfârșit tragic la puțină vreme de la eliberarea soției sale grav afectate de tratamentul din pușcărie.
Verticalitatea alegerilor politice și demnitatea cu care a îmbrățișat anii de suferință l-au recomandat ca model național, fapt ce a culminat cu acordarea celei mai înalte distincții a Republicii Franceze, și anume, titlul de ofițer al Legiunii de Onoare în grad de ofițer primit de Corneliu Coposu cu doar câteva luni înaintea decesului său. Reabilitarea imaginii lui Corneliu Coposu a început abia postum, când a ieșit la suprafață adevărul legat de activitatea și intențiile sale politice. Ca dovadă a acestui început este suficient să amintim prezența sutelor de mii de români prezenți la înmormântarea lui Corneliu Coposu, un prim val de simpatie postumă și de regret față de atitudinea pe care românii au avut-o vizavi de cel care avea să devină „președintele moral al României”. Istoricul Marin Pop, într-unul dintre interviurile acordate conchide că „trecerea în eternitate a marelui om politic sălăjean, Corneliu Coposu, în dimineaţa zilei de 11 noiembrie 1995, a reprezentat un adevărat şoc pentru întreaga societate românească. A fost o trezire la realitate din lunga noapte totalitară. Atunci ne-am dat seama cu toţii ce am pierdut și cine a fost cu adevărat Seniorul Corneliu Coposu. Din păcate, nu era primul caz din istoria noastră. Multe din marile personalităţi au fost recunoscute abia postum, deoarece noi nu înțelegem vizionarismul marilor genii”7.
Iuliu Maniu și Corneliu Coposu au fost doi exponenți ai politicii românești care au făcut dovada faptului că politica și morala nu se află în poziție antagonică, iar părerea Seniorului Coposu față de rolul moralei în politică a fost că „fără consecvență și moralitate, nu poate exista o politică valabilă”8, un atribut și o viziune rar întâlnite în politica de azi. Însoțind pașii politicii în contemporaneitate, constatăm că explicația fostului președinte al României și apropiat al Seniorului Coposu, Emil Constantinescu, este actuală și grăitoare pentru catwalk-ul pe care defilează azi oamenii politici: „[…] cred că este de vină o criză morală, este singura criză pe care o recunosc în societate […]”9. Afirmația este menită să descrie peisajul politic al României și să redea mecanismul care pune în funcțiune un aparat politic fidel intereselor personale și de partid, în detrimentul intereselor țării și ale cetățeanului.
În consecință, nevoia acută de modele de oameni, în primul rând, și de caractere politice, în al doilea rând, ne determină să răsfoim romanele trecutului, iar pe unul dintre rafturile bibliotecii sufletești se găsesc două volume care poartă numele lui Iuliu Maniu și al lui Corneliu Coposu. Cele două cărți dezvăluie personaje cu preocupări și viziuni similare, un tandem care se completează în timp, o echipă care ne dă motive să ne mândrim că suntem sălăjeni, că suntem români, iar datoria noastră morală trebuie să fie reabilitarea memoriei celor care au suferit pentru democrația românească. Pe un alt raft, prăfuit de greutatea timpului, stau gazetele, urme ale trecerii prin lume ale unor personaje emblematice cum ar fi Corneliu Coposu, un ziarist intransigent care prin condeiul său a lăsat în urmă adevărate izvoare de la care se adapă cu multă sete acela care, liber fiind, dorește să cunoască peisajul politic, social și cultural al secolului trecut.
Opera jurnalistică a Seniorului Coposu, oglindă a moștenirii politice lăsate de Iuliu Maniu
Dincolo de acțiunile politice care vorbesc de la sine despre legătura puternică stabilită între cei doi și, mai mult decât atât, au forța de a reda fidel elemente ale moștenirii politice pe care Corneliu Coposu le-a dobândit de la Iuliu Maniu, putem extinde sfera analizei și putem observa această relație și prin intermediul materialelor de presă semnate de Corneliu Coposu, în special cu ajutorul pamfletelor care aveau săgețile ironiei îndreptate spre oponenții politici ai lui Iuliu Maniu. Motivația analizei pamfletelor este aceea de a reda, pe de-o parte, modul în care s-a format ca om politic și ca ziarist lângă Iuliu Maniu – aspect ce transpare din atitudini izvorâte din bagajul moștenirii politice a lui Iuliu Maniu – și, pe de altă parte, din agilitatea cu care combate atacurile venite din exterior la adresa mentorului său, lucru ce trădează un adevărat cult față de Iuliu Maniu.
Ziaristul Corneliu Coposu a semnat o serie de pamflete care au scopul de a reliefa micimea morală și politică a unor personalități ale scenei politice și de a le poziționa în antiteză cu personalitatea și vizionarismul politic al lui Iuliu Maniu. Aceste pamflete sunt menite să descrie discrepanțe și să le adâncească și mai mult prin intermediul acestui gen jurnalistic care i-a permis să-și transmită propria opinie, nefiind îngrădit de particularitățile genurilor informative. Atacurile vizau acțiuni politice care nu se aflau în concordanță cu idealurile morale ale lui Iuliu Maniu, aspect ce conturează atașamentul Seniorului față de mentorul său și dorința de a-i proteja imaginea de reputat om politic.
Radiografierea activității publicistice a Seniorului la ziarul clujean România Nouă, unde avea calitatea de redactor, are puterea de a trasa orientarea sa politică și devine o etapă importantă în ascensiunea lui Corneliu Coposu ca om politic, cu atât mai grăitoare cu cât debutul publicistic bruschează linia profesională a unui absolvent de Drept care, la acel moment era deja angajat politic alături de Iuliu Maniu. Traseul profesional continuă pe două direcții, politică și jurnalistică, însă ambele pornesc de la influența lui Iuliu Maniu care, dincolo de faptul de a fi devenit mentor politic pentru Corneliu Coposu, a și înființat ziarul „România Nouă” unde tânărul absolvent își începe cariera jurnalistică. După cum precizează istoricul Marin Pop, dacă în privința activității politice, Corneliu Coposu l-a avut ca mentor pe Iuliu Maniu, pentru cea jurnalistică, directorul ziarului, Zaharia Boilă, ar fi fost cel care ar fi avut o contribuție însemnată în cariera lui de ziarist, devenindu-i un fel de mentor, însă cu toate acestea, respectul și admirația față de Iuliu Maniu se pot citi limpede printre rânduri. Iuliu Maniu, „după ce se retrage la Bădăcin, în anul 1933, în urma conflictului cu regele Carol al II-lea și metresa acestuia, Elena Lupescu, va purta un război personal cu Camarila Regală, din care, în cele din urmă, va ieși învingător, în urma abdicării lui Carol al II-lea, în septembrie 1940. Pentru a nu implica partidul în acest război, Iuliu Maniu a înființat un ziar nou, care va purta numele de România Nouă, condus de Zaharia Boilă sau «Zochi», cum îi spuneau cei apropiați. Așadar, credem că Zaharia Boilă a avut o contribuție însemnată în formarea tânărului jurnalist, Corneliu Coposu”10.
Activitatea de redactor a început cu publicarea primului material, în data de 17 octombrie 1935 și s-a sfârșit în data de 19 aprilie 1938, când ziarul a fost desființat de cenzura carlistă. În cei trei ani de activitate a scris 188 de articole, o pondere însemnată având pamfletele pe teme politice și nu numai. Anii de presă nu doar că au fost o rampă de lansare în cariera politică, cu toate că deja urma un drum politic, dar a fost și un bun prilej de a consolida poziția partidului față de evenimentele ce se derulau cu cortina trasă pe scena politică. „[…] Odată ajuns în «lumina reflectoarelor», el devine mult mai cunoscut şi apreciat, în special de către liderii marcanţi ai PNŢ. La fel, credem că şi mentorul său, Iuliu Maniu, urmărea cu interes progresele tânărului jurnalist, dovadă că după o perioadă relativ scurtă petrecută în presa scrisă l-a angajat ca secretar personal, în anul 1937. Ajuns în apropierea marelui om politic, Iuliu Maniu, lider al opoziţiei democratice din România şi mentorul său, a participat la evenimente istorice cruciale, în perioada 1937-1947, într-o perioadă în care la noi în ţară s-au succedat trei dictaturi (patru dacă luăm în considerare coabitarea antonesciano-legionară din perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941)”11.
Scrierea lui Corneliu Coposu îmbracă diferite forme și capătă nuanțe în funcție de necesitatea momentului. Pamfletele sunt mascate în poveste, poveste ce reușește să nutrească în mintea cititorului nesiguranță vizavi de intenția autorului, o provocare totuși, care dă culoare operei publicistice, în definitiv, pamfletare, ale Seniorului. Materialele publicate trădează o cunoaștere amănunțită a situației politice a vremii, iar anticiparea anumitor reacții politice ori încercarea de a face anumite previziuni legate de desfășurarea în timp a evenimentelor politice implică viziune și asumare, elemente ce s-au format în proximitatea mentorului său, Iuliu Maniu. Totodată, constatăm profunde cunoștințe teologice ce permit analogii fine și formulări polisemantice care devin instrument paravan după care se ascund atacuri dure sau critici aspre. Sigur că aceste cunoștințe teologice nu surprind din moment ce Corneliu Coposu a crescut și s-a modelat raportându-se la învățătura creștină și având numeroase exemple de preoți în familie și îndrumare din partea lui Iuliu Maniu.
Modalitatea preferată a autorului, după cum voi ilustra prin intermediul câtorva pamflete, se dovedește a fi atacul direct la adresa celor care contrastează figura politică a lui Iuliu Maniu, model din care reiese, indirect, modul în care încearcă autorul să lărgească prăpastia dintre „cele două lumi”, scenariu în care protagonistul Iuliu Maniu reprezintă personajul pozitiv. Firul roșu al pamfletelor scrise despre Iuliu Maniu și adversarii lui este acela că autorul încearcă să îl așeze într-o relație de opoziție pe Iuliu Maniu față de toți cei care nu împărtășesc aceleași valori cu ale lui. Elocvent este faptul că lui Iuliu Maniu îi sunt atribuite cuvinte, expresii menite să creeze o imagine pozitivă, de „bărbat de stat”, de „idol”, în timp ce adversarii sunt catalogați ca fiind „stârpituri politice” sau „scorpioni veninoși”.
În cadrul materialelor cu specific satirico-pamfletar Corneliu Coposu face uz de exemple concrete de persoane ori acțiuni care se făceau responsabile de știrbirea pe nedrept a prestigiului lui Iuliu Maniu, aspect ce este atent remarcat și combătut cu argumente. Condeiul devine armă de atac pentru adversarii lui Iuliu Maniu și scut pentru imaginea lui Iuliu Maniu. Figurile politice de rang înalt nu scapă de ochii vigilenți ai Seniorului și devin pe rând subiecți ridiculizați. Această atitudine a lui Corneliu Coposu față de Iuliu Maniu denotă respect și apreciere față de cel care i-a ghidat pașii și l-a asistat în permanență în anii de formare și care i-a transmis în acest timp un model de comportament și solide cunoștințe de ordin politic.
O parte a adversarilor politici ai lui Iuliu Maniu sunt vizați direct de atacuri prin intermediul pamfletului „Cine mușcă din Papa moare…”12 prin care Corneliu Coposu, blamează personajele care, deși erau cândva de partea lui Maniu, s-au întors împotriva acestuia, iar tânărul jurnalist nu se ferește să-i numească „pureci politici”. Printre aceștia se află Octavian Goga, care, după ce s-a lepădat de Maniu „își caută locul de veșnică odihnă politică”, Vasile Goldiș care, înșirându-se „în rândul detractorilor dlui Iuliu Maniu, […] a cules doar zâmbete de compătimire”, Nicolae Iorga „care a intrat în canal pentru a stropi cu noroiu (sic!) pe Nestorul meleagurilor noastre”, Puiu Dumitrescu și Gavrilă Marinescu, „lista celor cari, pierzându-și busola orientării politice au călărit pe fantezia credinței că printr-o brutalitate, pot întuneca strălucirea și pot răpi prestigiul temeinic câștigat al dlui Iuliu Maniu, sprijinit pe dragostea sutelor de mii – se restrânge zi de zi… Eroii triști, cari au încercat să-I muște din sufletele românești s-au izolat de țară și și-au săpat singuri mormântul lor politic”13. Din aceste fragmente de text se poate contura poziția pe care o avea Corneliu Coposu vizavi de cei aflați pe celălalt tărâm al politicii duse de Maniu și curajul de a-i mustra pentru atitudinea lor față de Iuliu Maniu. Corneliu Coposu, din dorința de a apăra imaginea lui Iuliu Maniu, punctează foarte clar că toți cei care s-au ridicat împotriva Sfinxului de la Bădăcin nu fac altceva decât să asiste la degradarea lor morală și politică, în timp ce Iuliu Maniu „fără să se clintească, a înfruntat isbiturile, (sic!) cu seninătatea celui ce merge pe drumul cel drept”14. Prin intermediul acestui material putem observa că Iuliu Maniu este așezat la rang de Papă, în timp ce adversarii săi decad în „flașnetari”, „pureci politici”, „suflete mici” ori „preferați ai destinului”. Toți acești oportuniști politici sunt avertizați de autor în finalul pamfletului că „Cine mușcă din Papa, moare…”. Avertismentul exprimă dorința autorului de a-și proteja mentorul și de a impune raportul cuvenit între adversari și Iuliu Maniu.
Un alt exemplu este pamfletul „Două lumi…”15 construit ca un atac frontal la adresa marelui istoric Nicolae Iorga care cataloghează refuzul lui Iuliu Maniu de a sărbători 30 de ani de parlamentarism ca fiind „refuz iezuitic și reclamă americană”. Seniorul Coposu se întreabă ironic: „Cum și-ar putea imagina un biet revoltat neputincios, dușman al valorilor ce îi depășesc înălțimea, ahtiat după glorie și obsedat de grandoare, bătut de Dumnezeu, hulit de țară și năpăstuit de soartă, zic, cum și-ar putea imagina ca cineva fie acela chiar Maniu, să refuze o sărbătorire…??”16 În acest pamflet, autorul încearcă să explice refuzul lui Maniu de a sărbători, amintind situația îngrijorătoare a țării. Ironic, el spune că acest refuz nici nu și-ar fi avut locul dacă țara nu ar fi „suprasaturată de fericire și legalitate”, dacă „viața constituțională” nu ar fi „înfloritoare”, dacă în România nu ar „curge răuri de miere” și „poporul nu ar mai putea de belșug”. Coposu nu se ferește să-i numească pe cei care s-au trezit să judece acest refuz demn, venit din partea unui om îngrijorat de „vitregia vremurilor de restriște ce trăim”, ca fiind o lume a „celor săraci cu duhul”, o lume a „stârpiturilor noastre politice”, o lume a „lingăilor”, a „lichelelor”, a „cățeilor cari latră răgușit”. Pamfletul, prin atacul direct, ironia acută, nuanțează și mai mult contrastul dintre lumea lui Iuliu Maniu și lumea adversarilor politici, o diferență menită să se facă notată încă din titlu.
La aceeași categorie intră și pamfletul „Învierea: semnul biruinței…”17, în care se face o fină analogie între sărbătoarea Învierii și învierea neamului românesc, adică momentul în care partidul condus de Iuliu Maniu se va afla la putere. Corneliu Coposu își exprimă crezul că acest lucru este aproape: „Așa ne găsesc Paștile sfinte: pregătiți sufletește de luptă; de lupta a cărui semnal nu va mai întârzia…”18. Scopul materialului de față este de a ataca din nou puterea, lucru care reiese din cuvintele: „Căci am trecut printr-o perioadă tristă de așteptări zadarnice, de frământări îngrijorătoare ce tindeau la înlăturarea unui sistem încremenit în ticăloșie; de resemnări trudnice, în slujba unei idei sfințite de încrederea deplină și aprobarea unui neam întreg”19. Acest pamflet politic atacă „lichelismul național” și „perversiunile politice” comise de exponenții puterii. Pentru a evidenția caracterul dominator al autorului în scrierea sa, Corneliu Coposu folosește „răzătoarea” de care amintea Arghezi în definirea termenului „pamflet”, tocmai pentru a reliefa specificul guvernării de la acea vreme, compus dintr-un „ansamblu de inconștienți, cari nu au pregetat să cimenteze, zi de zi, piedestalul (?) de sufletul românesc, de dragul vremelnicei puteri, în iluzia înșelătoare a căreia și-au îmbătat în orgoliu prostesc bietele suflete mici, depășite de brutalul realității”20. Iată cum reușește autorul să transmită cititorului de altădată realitatea politică a vremurilor apuse. Prin intermediul presei, în special prin materialele de opinie, unde subiectivitatea face ca mesajul să îmbrace o formă și un sens mult mai apropiat de realitate, putem simți pulsul și încordarea prezentă pe scena politică românească. Un fel de nădejde putem întrezări în cuvintele autorului: „Căci piatra păcatelor grele, din trecutul apropiat va fi răsturnată”21. Deși îmbracă, aparent, forma unor cuvinte menite să ne trimită cu gândul la Învierea lui Isus și răsturnarea lespedei de piatră de la intrarea în mormânt, sensul intenționat de autor este, de fapt, speranța că o forță, care ar putea fi masa manipulată de liberalii aflați la cârma puterii, va fi cea care va răsturna piatra mormântului și va scoate la iveală păcatele grele ale guvernanților.
Pamfletele politice, o parte dintre ele, amintite mai sus, ne arată cum percepea Corneliu Coposu politica și lupta pentru putere. El considera ca alternativă sănătoasă a scenei politice românești implementarea doctrinei țărăniste, în care morala creștină reprezenta unul dintre elementele de bază ale unei guvernări în folosul cetățeanului. Autorul atacă și jocurile de putere și folosirea puterii în interes personal. Putem deduce de aici cât de percutant era Seniorul când venea vorba de încălcarea unor principii etice, în special, în domeniul politicii. Prin intermediul pamfletelor sale pune la zid acțiunile politice neconforme și atacă virulent faptele unor personaje politice, cu precădere a celor care se ridicau împotriva lui Iuliu Maniu.
Rezumând expunerea de mai sus, fragmentele amintite reprezintă viziunea lui Corneliu Coposu față de adversarii lui Iuliu Maniu și, după cum se poate observa, nu s-a ferit de formule dure la adresa adversarilor lui Iuliu Maniu, în timp ce la adresa mentorului său folosește formule pline de respect și admirație, menite să ilustreze atașamentul pe care îl avea față de Iuliu Maniu. Constatăm, așadar, că modalitatea preferată de Corneliu Coposu era de a scoate la iveală defectele, acțiunile neconforme ale adversarilor lui Iuliu Maniu pentru a-i discredita și pentru a-i ataca, în scopul de a-i slăbi și de a-i purta, prin jocul slăbiciunilor lor, într-un ritual de purificare a imaginii lui Iuliu Maniu.
Arc peste timp, memoria lui Iuliu Maniu șlefuiește și azi caractere așa cum s-a întâmplat și în cazul lui Corneliu Coposu în urmă cu câțiva zeci de ani, un om politic pe care ni-l dăm unii altora exemplu atunci când privim cu dezamăgire înspre clasa politică de azi și înspre cei care conduc un partid istoric fără a racorda zalele prezentului la valorile trecutului. Portretul politic al celor două personalități politice a avut trăsături comune care a creionat un buchet de valori morale și principii care denotă bogăție spirituală, un element esențial care lipsește din spectrul politic de azi. Moștenirea politică dobândită de Corneliu Coposu trebuie conjugată cu forța de muncă și determinarea tinerilor de a-și asuma o carieră politică pentru a aduce un suflu nou politicii actuale.
Patrimoniul politic moștenit de Corneliu Coposu de la mentorul său Iuliu Maniu va rămâne un simbol al unei politici curate ce va dăinui atâta timp cât, la braț cu vremurile, îi vom însoți și le vom aminti numele în pilde pentru tinerele generații. Lăsând la o parte pasiunile politice, trebuie să avem deschiderea de a remarca adevăratele valori și adevăratele modele, pentru a nu lăsa să se aștearnă praful uitării peste greaua mantie de suferință și sacrificiu a înaintașilor noștri.
1 Interviu cu distinsele surori Rodica și Flavia Coposu, arhivă personală.
2 Doina Alexandru, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Vremea, București, 2014, p. 37.
3 Ibidem, p. 37.
4 Vartan Arachelian, Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Ediția a III-a revizuită, Editura Fundația Academia Civică, București, 2014, p. 238.
5 Doina Alexandru, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Vremea, București, 2014, p. 119.
6 Ibidem, p. 141.
7 Interviu cu istoricul Marin Pop, arhivă personală.
8 Lucia Hossu Longin, Memorialul Durerii: o istorie care nu se învață la școală, Editura Humanitas, București, 2007, p. 287.
9 Emil Constantinescu, discuție înregistrată cu ocazia vizitei la București, mai, 2013, arhivă personală.
10 Interviu cu istoricul Marin Pop, arhivă personală.
11 Ibidem.
12 Marin Pop, Corneliu Coposu – Din cele trecute vremi. Jurnalist la Cluj (1935-1938), Editura Caiete Silvane, Zalău, 2016 , pp. 135-137.
13 Ibidem, p. 137.
14 Ibidem, p. 136.
15 Ibidem, pp. 138-139.
16 Ibidem, p. 138.
17 Ibidem, pp. 219-221.
18 Ibidem, p. 220.
19 Ibidem, p. 220.
20 Ibidem, p. 220.
21 Ibidem, p. 220.
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)
